Grădinar de ocazie.
Nuvelă.
Vasile V. Giurgiu
Capitolul I
Cum am ajuns grădinar.
Era prin anii ’60, după prima mea aventură
marină. Locuiam cu părinţii într-o casă care avea vre-o 1200 mp de grădină. Bineînţeles,
grădina trebuia lucrată. Şi cine s-o lucreze? Tatăl cu fiul şi mai rar, mama.
Fiica n-avea timp, trebuia să înveţe. Cât şi cum învăţa este altă poveste.
Totul ar fi mers destul de bine, dacă tatăl ar fi fost altfel
de om. Din păcate trebuia să fie şef şi acasă. Şi nu orice şef, ci şef cu Ş
mare. Avea n-avea dreptate, trebuia să faci numai cum ordona el. Întotdeauna găsea
un nod în papură. Stratul nu era destul de drept, cărarea ba era bătută prea
tare sau prea puţin, ba era prea strâmtă sau prea lată şi se pierdea teren
preţios…. Plantele nu erau aşezate în linie ca soldaţii ci ca “pişatul boului”,
etc. Bineînţeles că cel care greşea şi făcea
totul pe dos eram eu. Aveam serviciu de tură şi puteam să mai fac câte ceva în
grădină şi dimineţile când eram liber, dar n-aveam voie. Totul trebuia
supervizat pe loc de către Marele Şef. Mai avea şi plăcutul obicei ca atunci
cand aveam şi eu vre-o treabă personală prin oraş, prioritatea trebua să fie
grădina. Marele Şef, fiu de ţăran maramureşan, era primul “intelectual” din
familie după cum se lăuda, dar cu apucături cazone probabil deprinse în timpul războiului
când ca ofiţer de informaţii la vânători de munte, bătea Munţii Caucazului. Să
nu mai pomenesc de privirile ironice aruncate de sor’mea care mă privea de la
geam şi cu un surâs sardonic spunea: iar ai lăsat noroi pe scările de la
intrare… Desigur fiind ocupată cu
“studiul”, nu făcea nimic prin gospodărie. Eu locuiam la etaj într-un mic apartament cu
o cameră şi bineînţeles “contribuiam” la cheltuielile comune, toate calculate
la bănuţ şi ceva în plus “pentru studiile sor’ti”, de către Marele Şef.
Totul până într-o zi când sătul până peste
cap, am declarat în plenul familiei că am hotărît să mă gospodăresc singur.
Bineînţeles familia a rămas cu gura căscată. Am
mai spus:
-
Începând de azi nu mai lucrez nimic în grădină, legumele şi fructele necesare
le voi cumpăra de la piaţă. Asta doar dacă nu îmi veţi ceda un petec de grădină
care să-l lucrez singur numai pentru nevoile mele. În sinea mea eram aproape sigur că nu voi primi nimic.
S-a lăsat o tăcere care a durat câteva
minute. Mama a încercat să îngaime ceva, să vezi… mai gândeştete, etc. Sor’mea
mă privea cu ochii căscaţi. Marele Şef surprins total îşi mângâia bărbia. S-a
ridicat de la masă, a dat câteva ture în cameră apoi a cuvântat:
-
Dacă asta îţi este dorinţa, foarte bine, deabia o să avem şi noi mai puţine
obligaţii. Observând ironia din privirea mea, a înghiţit ce voia să mai spună
şi a tăcut. Apoi după ce a mai făcut câţi-va
paşi:
- Cât
priveşte grădina, de acord. O să-ţi dau o bucăţică şi descurcăte. În privirea
lui am citit că a făcut-o fiind convins că o să dau un mare chix şi va avea
ocazia să mă ia peste picior multă vreme.
A doua zi m-a chemat şi mi-a arătat un colţ
de grădină împrejmuit cu câţi-va pari.-
Acolo poţi să cultivi ce vrei, dar să nu ceri sfaturi de la mine. Să te
descurci singur. Asta mi-ar mai lipsi am gândit eu, să-ţi cer sfaturi… Apoi
mi-a întors spatele şi a intrat în casă.
M-am apropiat de “grădina” mea şi am
constatat că era porţiunea care nu fusese lucrată nici-odată şi era după cum
bine ştiam plină de pietre ba şi de două rădăcini de la foşti pomi.Am
luat o ruletă şi măsurând la centimetru, am găsit 20,60 m lungime si 11,35 m lăţime.
adică o suprafaţă de aproape 234 de mp. Bun, mi-am zis. Se putea şi mai rău. Apoi am
luat un hârleţ din magazie şi am făcut câteva săpături ici colo.
Pământul era cam cenuşiu şi la fiecare hârleţ am dezgropat 5-6 pietre. Asta se întâmpla prin luna Septembrie.
După o matură gândire mi-am spus că am nevoie
de uneltele mele pentru grădinărit, ca să nu fiu nevoit să de împrumut de la
fanilie. După o vizită la “Curtea de fier” şi o sumară socoteală am constatat
că buzunarul meu s-ar fi golit substanţial. Am intrat la Café
Mocca şi la o cafea şi un coniac mic 3 stele am început să gândesc intens.
Şi deodată mi-a venit ideea genială.
În
umătoarea Duminică m-am înfiinţat la Târgul de vechituri de la Obor, pe care am
început să=l bat în lung şi în lat. După circa o oră, eram în posesia a două
hârleţe, o lopată, o sapă şi o săpăligă, un târnăcop, o greblă, o stropitoare,
un topor, şi la un cunoscut am arvunit două butoaie de plastic de 60 de litri.
Totul m-a costat sub un sfert din preţul celor noi. Să nu mai spun că erau
nişte unelte zdravene, făcute cu simţ de răspundere. Când am descins acasă cu
arsenalul meu agricol, s-a iscat ceva senzaţie...
În curte era o magazie destul de mare în
care aveam un colţ pentru beleregele mele. Am
reorganizat colţul şi am aranjat uneltele. Apoi am început să mă gândesc cum să
încep lucrările de amenajare, destul de dificile datorită solului pietros. A
doua zi la serviciu am găsit şi ideea salvatoare. Aveam un coleg sas, poreclit
Motanul, care era complect sub papucul nevestei si era permanent cu buzunarele
goale. Cum îi plăcea vinul, făcea orice pentru un kil-două. L-am luat deoparte şi i-am spus:
-
Motane, am nevoie de ajutor la grădină. Mă ajuţi? Am două sticloanţe cu vin
a-ntâia. Dacă vrei sunt ale tale. Când a auzit de vin i-au sticlit ochii şi a răspuns:
-
Gata. Când începem?
-
După tura de noapte.
Dimineaţa după tura de noapte l-am dus la
“Varice” şi l-am servit cu o cafea apoi am trecut drumul şi la un mic magazin deţinut
de intreprinderea Sibiana, ne-am servit cu un iaurt şi un corn proaspăt.Ajunşi
acasă i-am arătat locul şi am spus:
-
Motane trebuie să săpăm să scoatem toate pietrele şi să le punem aici,
deoparte. După vre-o patru ore, scosesem mai mult de patru roabe pline vârf cu pietre de toate mărimile şi o grămadă de
buruieni, scoase cu rădăcină. Totuşi mai aveam de scos cam tot atâtea după
socoteala mea. Numai că, fiind prea obosiţi am întrerupt şi l-am convins să
continuăm a doua zi. Şi-a luat sticlele sub braţ şi a plecat în viteză.
Uitându-mă după el, m-am gândit că după cele două sticle s-ar putea să nu-l văd
în ziua următoare.
A doua zi, pe la ora şapte aud soneria de la
poartă. Mă uit pe geam şi-l văd pe Motan care îmi făcea semne cu mâna. Am
coborât, i-am deschis şi-l întreb:
-
Ce ai păţit de te-ai sculat aşa devreme? Te-a dat afară Lizeta? (Aşa o chema pe soţie).
- Nuuu. Auzi ce faci cu pietrele scoase?
-
Nimic. Trebuie să găsesc un loc să le arunc.
-
Mi le dai mie? Am un prieten care îşi face o casă şi are nevoie de multe
pietre. I-am spus de astea şi le vrea.
-
Ţi le dau baiete, ţi le dau bucuros.
-
Atunci să-i dăm zor că vrea să vină pe la amiază după ele. Îi dau telefon când
suntem gata.
Măi
să fie, îmi zic eu, ia uite cum se rezolvă problemele. Motanul îşi merită
vinul. Şi pe cel care-l va primi de la prietenu’ cu casa…L-am
dus în grădină şi s-a apucat imdiat de treabă cu o viteză uimitoare. Trebuie să
fie al nabii de bun vinul ăla, m-am gândit eu. Pe la ora două, toată grădiniţa mea era săpată,
grămada de pietre dispăruse iar buruienile putrezeau într-o groapă.
Acum chibzuiam cum să scap şi de cele două
rădăcini de pom, cei drept nu prea groase, dar tot dificil de scos. Motanul
săpase vre-o 40 de cm în jurul lor, dar erau mult mai adânci.
La serviciu era un paznic de noapte cu care
mă aveam bine. Avea o fată studentă la Bucureşti şi îi permiteam în tura de
noapte să o sune la rudele unde locuia. Alţi colegi nu prea erau înţelegători.
Într-o
seară l-am întrebat de unde aşi putea să fac rost de 2-3 care de pământ
de pădure. Bineînţeles că m-a întrebat ce vreau sa fac cu el. I-am spus că am
un petec de grădină cu pământ rău. A spus că se poate dar ar vrea să vadă şi el
grădina mea. A doua zi dimineaţa am ieşit din tură şi l-am dus acasă. I-am arătat
colţul meu de grădină. A luat pământ în palnă şi mi-a spus:
-
D-ta ai dreptate. Pământul ăsta trebuie îmbunatăţit. Dar trebuie şi gunoit
bine.
-
Păi nu ştiu unde să găsesc un gunoi bun
-
Pentru d-ta. îţi aduc eu un car de gunoi de la mine. Este purtrezit cât
trebuie.
Normal
că i-am mulţumit şi l-am întrebat cât mă costă.
-
Gunoiul este gratis. Şi d-ta mă ajuţi, aşa că te ajut şi eu. Pentru pământ o
sută ajunge. Trebuie să-i dau pădurarului să mă lase să iau ceva bun. Dar
trebuie să scoţi din pământul ăsta cam de un lat de palmă şi în loc punem guoi şi
pământ din cel bun. Mâine nu pot, dar poimâine dimineaţă aduc gunoiu’.
I-am
arătat cele două rădăcini.
-
Nu-i problemă, le scoatem cu calu’.
Urc
şi pun mâna pe telefon.
-
Salut Motane, ce faci?
-
Nimic. Cucoana-i la lucru şi fetele la şcoală.
-
Mai ai din vinu’ ăla?
-
Numa’ sticle goale…
-
Ai vrea unele pline?
-
Când să viu?
-
Acu’ sau cel târziu mâine dimineaţă.
-
Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Sar
pe “ţoaclă” şi în zece minute-s la tine.
-
OK.
Până la amiază scosesem tot pământul de un
lat de palmă bun şi-l făcusem grămadă.
Desigur că am mai umplut şi o găleată plină
cu pietre.
-
Trebuie să scăpăm şi de pământul ăsta îi zic Motanului.
-
Îl duc eu cu roaba şi-l arunc lângă valea aia din parc.
Am
uitat să spun, locuiam pe o stradă care dădea direct în parcul Sub Arini.
Dimineţile nu era mai nimeni pe stradă.
Zis
şi făcut, Motanul s-a achitat de treabă, eu i-am înmânat cele două sticloanţe şi
a plecat călare pe “ţoaclă”…
Peste câteva zile, primisem carul cu gunoi,
apoi patru care pline cu pământ gras, de pădure. Amestecate bine am acoperit
toată suprafaţa grădinii. Apoi am scos un oftat de uşurare. Asta fusese cea mai
grea treabă. În continuare e floare la ureche, gândeam eu. Desigur că toată
această vânzoleală n-a trecut neobservată de familie, cu toate că eu muncisem
numai înainte de amiază, când restul lumii era la serviciu sau la şcoală.
Într-o după amiază l-am surprins pe Marele Şef studiind gânditor lucrarea mea…
După prima vizită la Târgul de vechituri, am
luat obiceiul ca în fiecare Duminică liberă să merg în prospectare, poate mai
pică ceva…
Astfel
că m-am mai dotat cu vre-o douăzecu de pari frumoşi pentru roşii şi fasole, am
mai găsit şi un mănunchi de ţăruşi ascuţiţi, ba de la o săsoaică bătrână am
cumpărat un dispozitiv asemănător unui pieptene folositor la dat găuri pentru plantat
arpagic.
Într-o
Duminică, într-un colţ al târgului văd un chip care mi se părea cunoscut. Mă
vede şi mă salută. Mă apropii şi îmi dau seama că este soţul unei femei de
serviciu de la noi. Avea în faţă tot felul de lucruri din lemn, făcute de mâna
lui. Scăunele, măsuţe, etajere, etc. Discutăm una alta şi văd şi ceva care mi-a
atras privirea. Un gărduleţ din şipci frumos cioplite şi vopsit într-un verde prăzuliu.
Îmi spune un preţ nici mic dar nici exagerat. În minte îmi vine o idee, să
moară de ciudă Marele Şef.
-
Auzi, eu am un petec de grădină şi m-ar interesa un gărduleţ în jurul ei, şi îi
explic cum m-am făcut cu bucăţica de grădină.
-
Păi să-mi dai lungimea şi lăţimea şi ţi-l
fac într-o săptămână.
Mă
târguiesc un pic cu el, şi obţin un preţ mai mult decât acceptabil.
Peste câteva zile, soţia lui vine, şi-mi
spune că pot sa mă duc după “treaba aia”.
Abia am aşteptat să se termine tura şi m-am dus acasă la ei. Locuiau nu
departe de servciul meu, în cartierrul Turnişor. Intru şi văd aşezat lângă peretele
casei faimosul gărduleţ, bineînţeles făcut pe bucăţi, pentru uşurinţa transportului.
-
Uite am făcut pe partea scurtă şi o portiţă. Dacă n-o vrei, scoţi balamalele şi
rămâne gard.
-
Cum să n-o vreau. Chiar îţi mulţumesc că te-ai gândit.
A
doua zi m-am sculat cu noaptea-n cap si m-am apucat să montez gărduleţul. Din
metru în metru, stâlpişorul de susţinere avea un ţăruş de vre-o 30 de cm,
pentru fixare în sol. Am scos cei câţi-va pari de delimitare şi după vre-o oră,
gărduleţul montat, îţi lua ochii. Avea o înăltime de 70 de cm, vopsit în acel
verde prăzuliu dar şi o dungă verde închis înspre partea superioară.
Mi-am
privit încântat opera. Petecul meu de grădină avea altă faţă!...
- Felicitări Vasile, aud o voce de peste gard.
Vecinul Albu, privea opera mea.
- Cred că chiar vrei să-i faci în ciudă...
N-aşa?...
După ce mă apucasem de amenajat, avusesem o discuţie
cu vecinul şi ştia oarecum motivul. Fusese coleg de armată cu Marele Şef şi nu
se sfia să-l ia la rost când îl auzea cum critica tot ce făceam.
A doua zi
când am plecat la serviciu, la poartă m-am întâlnit cu Marele Şef, care se uita
cam ciudat la mine.
Cu toate că studiase tot ce făcusem, nu l-am auzit
scoţănd nici-un cuvânt despre lucrarea mea. De altfel discuţiile între noi se
limitau la puţine cuvine. Bună dimineaţa, Bună diminaţa. Ce mai faci?,
Mulţumesc, bine. Serviciul merge? Merge. La revedere, La revedere.
Odată eram
în vizită la bunicii materni şi afară la intrare am văzut un teanc de cărţi. Le-am
răsfoit şi mi s-au părut interesante. Întreb ce este cu ele şi bunica spune că
erau de aruncat. Erau vechi şi făceau praf. Mă duc la bunicul şi întreb dacă
pot să le iau eu.
- Iale pe toate că mă tot bate la cap bunicăta să
o scap de ele..
Întors acasă, constat că erau câteva romane poliţiste
din Colecţia de 15 Lei, alte câteva fascicule de călătorii şi aventuri şi un
teanc mărişor de fascicule din Biblioteca Agricolă a Ziarului Universul,
apărute prin anii `30-`40. Le-am pus în bibliotecă şi am uitat de ele. (Le am şi
acum).
Într-o zi, îmi amintesc de ele, le scot din colţul
lor şi le iau la răsfoit. Câteva zile am citit numai de legumicultură,
pomicultură, horticultură, dar şi de creşterea găinilor, raţelor, gâştelor, etc.
Nu mi-a prins rău, aflând multe lucruri interesante de care habar n-aveam. Aşa
am aflat despre mulcire şi avantajele ei. Cuvânt necunoscut pentru mine dar şi
pentru majoritatea grădinarilor de atunci. Şi alte sfaturi de care peste ani se
va face multă vorbire şi se va numi
permacultură.
Legat de asta, îmi aduc aminte că după ce primele plante din straturile mele
au răsărit, am acoperit în jurul lor cu iarbă uscată. Faptul nu i-a scăpat
Marelui Şef care m-a întrebat în zemflemea dacă le-am pus plapumă să nu sufere
de frig... I-am răspuns că are dreptate. Treaba se întâmpla prin Aprilie sau
Mai... A intrat la idei doar când a văzut că eu udam straturile destul de rar
şi legumele mele erau mai mari şi mai frunoase ca ale lui.
Luna Octombrie se apropia de sfârşit, aşa că
am hotarât să plantez un strat cu usturoi. M-am dus la piaţă, am cumpărat două
kilograme de usturoi oltenesc din acela uşor rozaliu. Am ales cei mai mari şi
mai frumoşi căţei şi i-am pus în pământ. Înainte de prima zăpadă am văzut că răsărise frumos. Am urmat
sfaturile din cărţi şi am acoperita plantele cu un strat gros de iarbă uscată
şi deasupra câteva crengi uscate ca protecţie la vânt şi am aşteptat să se facă
primăvară.
Capitolul
II
Fac o seră.
Aflu, că Dumnezeu
aranjează lucrurile aşa cum vrea el. Era prin
luna Martie dacă îmi aduc bine aminte, când Marele Şef vine la mine şi spune:- Ştii locul ăla în care am plantat smeură? Desigur că ştiam.- Da şi n-a făcut decât câteva bobiţe şi alea amărâte.- Da. M-am hotărât să renunţ la ea şi cum locul
mie nu-mi este de folos, dacă te interesează ţi-l dau ţie.
Am rămas uimit şi m-am gândit ce cursă îmi pune la
cale,..
Văzând că ezit, spune:
- Nu-i grabă, dacă te hotărăşti să-mi spui.
După o matură gândire am hotărât să accept totuşi,
chiar dacă ar fi apărut vre-o problemă...
Ca să nu risc să crească tufele de smeură, mă
apuc şi le smulg cu rădăcini cu tot şi descopăr solul care arăta cam la fel cu
cel primit prima dată. Mai smulg ceva
buruieni, curăţ locul şi ca să nu răsară
altele, îl acopăr cu nişte rumeguş procurat pentru straturile mele. Mă
gândeam ca evetual să plantez câţiva agrişi şi coacăzi sau vre-un vişin pitic.
Cum timpul de plantare era trecut, am lăasat totul pentru toamnă.
La câteva
străzi distanţă, locuia un fost coleg de armată şi de război al Marelui Şef, pe
nume Varlam, dacă nu greşesc, care avea o seră şi producea răsaduri de roşii,
un soi tradiţional românesc, nu ştiu nici acum cum se numea, dar care făcea nişte
roşii mari, dungate langa vrej ici colo cu negru, cu un gust grozav si o
productie pe măsură. Bineînţeles că am cumpărat şi eu de la el.
Pe la
începutul lunii Iunie, ceapa verde şi usturoiul verde, crescuseră suficient ca să pot scoate zilnic
pentru consum. Ridichile şi salata verde apăruseră încă pe la mijlocul lui Mai
şi într-o asemenea cantitate că duceam şi la serviciu şi făceam cadouri
colegilor. Roşiile mele se dezvoltau frumos, ajunseseră la o înălţime de peste
un metru şi jumătatae, iar recolta se arăta a fi foarte bogată. La fel şi
castraveţii a căror vreji se înălţau frunos pe un spalier. Castraveţii
„inamicului” se târau pe jos şi ocupau o bună suprafaţă. Castraveţii cultivaţi de mine erau din soiul
românesc Cornişon, aveau gust minunat, spre deosebire de cei din ziua de azi (202...) hibrizi OMG de culoare verde-gri-murdar şi cu gust de dovleac. Mai
aveam în grădină fasole căţărătoare, ardei iute şi câţi-va gogoşari. Desigur nu
lipseau plantele aromatice. Cu rădăcinoasele cu excepţia a 4-5 pătrunjei pentru
frunze, nu mă obosisem, considerând că
nu merită munca. Cât aveam eu nevoie puteam cumpăra de la piaţă. În colţul cel mai umbrit plantasem o tufă de rubarbă.
Una peste alta aveam o recoltă de invidiat.
Ceeace bănuiam că se şi întâmpla cu Marele Şef care de multe ori, observam cum compara
recolta lui cu a mea, a celui ce până cu
un an în urmă era veşnic criticat pentru munca lui… Recolta de roşii şi castraveţi era aşa de
mare că începusem să aprovizionez colegii de serviciu.
Prin luna Iulie observ la vecinii din stânga
noastră, o vilă
mare cu etaj, ceva mişcare mai neobişnuită. Câţi-va muncitori trebăluiau prin
curte iar alţii aduceau nişte ferestre mari şi le sprijineau de gardul
vecinului Albu. Observ că la etaj, se scoteau şi tocurile ferestrelor. Peste
câteva minute îl văd pe vecinul Albu şi-l întreb ce se petrece.
-
Celor de la etaj li sau dat locuinţe la bloc şi în locul lor se mută tovarăşul
X, mare mahăr la Partid. Ştiam că vila fusese
trecută în patrimoniul statului prin ’49-’50, proprietarul ei un sas bogat (Membru
marcant GEG) rămăsese după război în Germania.
Vila avea trei
apartamente la parter şi trei la etaj. Deci mahărul ocupase tot spaţiul de la
etaj.
-
Şi de ce scoate ferestrele?
-
Zice că pune unele noi, frumoase.
-
Şi astea le aruncă?
-
Habar n-am.
Tot uitându-mă
la fersetre imi vine o idee. Ies din curte şi intru la vecini şi întreb un
muncitor:
- Bună ziua, ce faceţi cu ferestrele astea?
- Cred că le aruncăm, dar nu ştiu sigur. Dar mergi
la etaj că acolo dai de tovarasul X şi întreabă-l.
Urc şi imediat îl reperez pe tovarăş, un tip înalt
cu păr grizonat îmbrăcat într-un costum gri, elegant. Mi se părea vag cunoscut.
Dau bună ziua şi aştept să mi se adreseze.
După ce mai spune
câteva vorbe unui muncitor mai in vârstă, se întoarce spre mine:
- Buna ziua. Ce doreşti?
Îi explic că sunt vecinul din dreapta casei lui şi
văzând ferestrele din curte demontate, m-am gândit să întreb dacă sunt de
aruncat.
- Ce vrei să faci cu ele?
Îi expun pe scurt ideea mea.
Aaa, Îmi plac tinerii cu iniţiativă. Eşti membru
de partid?
- Încă nu. Sunt utecist.
= Unde lucrezi?
Îi spun.
- Ai vre-o funcţie politică?
Presimt ceva
încurcături aşa că-i explic:
- Nu tovarăşe. Am serviciu de tură şi câte-odată
sunt trimis în detaşare în interesul serviciului. Nu sunt potrivit pentru o
funcţie de răspudere din cauza timpului
limitat.
- Am înţeles. Cine este secretarul vostru de
partid?
- Tovarăşul Zidaru.
- Aaa îl cunosc. Un tovarăş de nădejde.
Cred şi eu îmi spun în gând, tov. Zidaru fost
ucenic la Uzinele Griviţa, ilegalist, instructor de partid, etc.
Apoi tam-nesam se apucă să-mi ţină o lecţie
politică despre cum trebuie să fie tineretul comunist, cum va fi viitorul de
aur, etc. etc.
Îl ascult nemişcat şi mă întreb de soarta
ferestrelor...
Apoi încheie:
- Să te pregăteşti să devii membru de partid. Avem
nevoie de tovarăşi serioşi, devotaţi partidului..
Se îndreptă spre o altă cameră, eu după el. Pe
o măsuţă într-un colţ un telefon. Îl ridică, formează un număr.
- Salut tovarăşul Nicolae, la telefon tovarăşul X.
- Uite care este problema. Sunt la apartament.
Ferestrele le aruncăm?
- ...
- Da aşa este cum spui, sunt vechi şi mâncate de carii.
Bine, să trăieşti, ne vedem mâine la sediu.
- Tovarăşe, poţi să le iei.
Apoi strigă:
- Tovarăşul Ilie!
- La ordin.
- Doi oameni să ducă toate ferestrele la tovarăşul
vecin.
- Şi tocurile?
- Tot.
Îi mulţumesc frumos şi dau să plec.
- Spor la treabă tovarăşe. Şi nu uita munca
politică este foarte importantă! Pregateştete asiduu să intri în partid!
- Am înţeles, să trăiţi.
Am plecat grăbit şi până am ieşit din curte am şi
uitat sfaturile primite...
Şi aşa am umplut magazia cu ferestrele vechi.
Cercetându-le cu atenţie, n-am găsit nici urmă de carii... Doar câte-o foarte fină crăpătură, ici colo şi desigur vopseaua roasă
sau sărită. Nu mai spun cât am muncit să le şmirgheluiesc până au arătat ca
noi.
Desigur
că de această dată a trebuit să-i expun Marelui Şef planurile mele. S-a uitat
lung la mie, a dat din cap şi asta a fost tot. Abia după vre-o două zile m-a
întrebat de unde îl cunosc pe tovarăşul X.
Ca să nu
mai lungesc vorba, cu ajutorul tâmplarului din Turnişor am construit o seră de
12 mp, de toată frumuseţea. Ramele ferestrelor proaspăt vopsite în aceiaşi
culoare prăzulie, luceau în lumina soarelui. Am avut ceva de lucru întru-cât
ferestrele mele asigurau o înălţime de doar 1,60m. Aşa că, cu autorul Motanului
şi vinului „de Regiune Superior” am decopertat 50 cm de pământ, ca să asigur o
înălţime acceptabilă. Pereţii săpăturii îi placasem cu nişte cărămizi vechi,
aranjate vertical. Sera o aşezasem exact în locul smeurişului.
Am dat fuga la prietenul tatei, i-am spus ce
construisem şi că vreau să am ceva roşii şi castreaveţi pentru Crăciun. Fiind curios,
a venit să vadă sera care i-a plăcut mult şi m-a felicitat pentru idee. Mi-a spus că pune şi el în seră pentru
iarnă să aibă câteva roşii şi a zis că în Octombrie să mă duc să-mi dea câteva
răsaduri. Mi-a oferit şi o serie de sfaturi pe care le-am notat conştiincios.
Am apelat din nou la paznicul de la serviciu
si am primit o căruţă cu pământ de pădure şi gunoi de grajd, pe care amestecate bine l-am aşezat într-un
cadru din lemn de lungimea serei şi înalt cam de 25 cm, rămânând un spaţiu de
aproape un metru pentru acces în lungul serei.
În una din vizitele mele la târgul de
vechituri am cumpărat un vechi Primus din alamă, fabricat prin anii ‘30. Adică o sobiţă care funcţiona cu petrol. M-am
gândit că iarna ar fi bună pentru încălzit cât de cât sera. Petrolul nu era o
problemă, se găsea din belşug şi foarte ieftin.
Am frecat-o şi lustruit-o ca pe lampa lui
Aladin, până a arătat ca nouă. Apoi am făcut în partea superioară un cadru
metalic în care am aşezat câteva cărămizi din şamotă. Soba era gata, mai
trebuia s-o încerc. Lucru care l-am făcut într-o dimineaţă de Octombrie.
Temperatura afară era 12 gr., în seră cu uşa deschisă 14 gr., după ce am pus în
funcţie sobiţa temperatura în nici o oră a urcat la 20 gr. După o altă oră 24
gr. Grozav, mi-am zis şi satisfăcut de munca mea, mi-am luat picioarele la
spinare direct spre Café Mocca şi m-am cinstit cu o
cafea cu frişcă şi un coniac Zarea, 3 stele…
De
Crăciun dar şi de Revelion am avut pe masă rosii, castraveti şi ceapă verde, aşezate
pe un pat de salată verde. Musafirii au căscat ochii plăcut impresionaţi şi au
ras tot, inclusiv frunzele de salată.
Cam
asta a fost povestea grădinarului de ocazie.
Dacă cineva se întreabă dece am vorbit doar de “tovarăşul X”, fără nume, explicaţia
este simplă. Fiul tovarăşului deţine şi în prezent o funcţie importantă în
stat… La vremuri noi, tot noi...
- Sfârşit –
