Grădinar de ocazie.
Nuvelă.
Vasile V. Giurgiu
  
Capitolul I
Cum am ajuns grădinar.

 

  Era prin anii ’60, după prima mea aventură marină. Locuiam cu părinţii într-o casă care avea vre-o 1200 mp de grădină. Bineînţeles, grădina trebuia lucrată. Şi cine s-o lucreze? Tatăl cu fiul şi mai rar, mama. Fiica n-avea timp, trebuia să înveţe. Cât şi cum învăţa este altă poveste.

   Totul ar fi mers  destul de bine, dacă tatăl ar fi fost altfel de om. Din păcate trebuia să fie şef şi acasă. Şi nu orice şef, ci şef cu Ş mare. Avea n-avea dreptate, trebuia să faci numai cum ordona el. Întotdeauna găsea un nod în papură. Stratul nu era destul de drept, cărarea ba era bătută prea tare sau prea puţin, ba era prea strâmtă sau prea lată şi se pierdea teren preţios…. Plantele nu erau aşezate în linie ca soldaţii ci ca “pişatul boului”, etc. Bineînţeles că cel  care greşea şi făcea totul pe dos eram eu. Aveam serviciu de tură şi puteam să mai fac câte ceva în grădină şi dimineţile când eram liber, dar n-aveam voie. Totul trebuia supervizat pe loc de către Marele Şef. Mai avea şi plăcutul obicei ca atunci cand aveam şi eu vre-o treabă personală prin oraş, prioritatea trebua să fie grădina. Marele Şef, fiu de ţăran maramureşan, era primul “intelectual” din familie după cum se lăuda, dar cu apucături cazone probabil deprinse în timpul războiului când ca ofiţer de informaţii la vânători de munte, bătea Munţii Caucazului. Să nu mai pomenesc de privirile ironice aruncate de sor’mea care mă privea de la geam şi cu un surâs sardonic spunea: iar ai lăsat noroi pe scările de la intrare…  Desigur fiind ocupată cu “studiul”, nu făcea nimic prin gospodărie.   Eu locuiam la etaj într-un mic apartament cu o cameră şi bineînţeles “contribuiam” la cheltuielile comune, toate calculate la bănuţ şi ceva în plus “pentru studiile sor’ti”, de către Marele Şef.    

   Totul până într-o zi când sătul până peste cap, am declarat în plenul familiei că am hotărît să mă gospodăresc singur. Bineînţeles familia a rămas cu gura căscată. Am mai spus:

- Începând de azi nu mai lucrez nimic în grădină, legumele şi fructele necesare le voi cumpăra de la piaţă. Asta doar dacă nu îmi veţi ceda un petec de grădină care să-l lucrez singur numai pentru nevoile mele. În sinea mea eram aproape sigur că nu voi primi nimic.   

S-a lăsat o tăcere care a durat câteva minute. Mama a încercat să îngaime ceva, să vezi… mai gândeştete, etc. Sor’mea mă privea cu ochii căscaţi. Marele Şef surprins total îşi mângâia bărbia. S-a ridicat de la masă, a dat câteva ture în cameră apoi a cuvântat:

- Dacă asta îţi este dorinţa, foarte bine, deabia o să avem şi noi mai puţine obligaţii. Observând ironia din privirea mea, a înghiţit ce voia să mai spună şi a tăcut. Apoi după ce a mai  făcut câţi-va paşi:

- Cât priveşte grădina, de acord. O să-ţi dau o bucăţică şi descurcăte. În privirea lui am citit că a făcut-o fiind convins că o să dau un mare chix şi va avea ocazia să mă ia peste picior multă vreme.

   A doua zi m-a chemat şi mi-a arătat un colţ de grădină împrejmuit cu câţi-va pari.- Acolo poţi să cultivi ce vrei, dar să nu ceri sfaturi de la mine. Să te descurci singur. Asta mi-ar mai lipsi am gândit eu, să-ţi cer sfaturi… Apoi mi-a întors spatele şi a intrat în casă.

   M-am apropiat de “grădina” mea şi am constatat că era porţiunea care nu fusese lucrată nici-odată şi era după cum bine ştiam plină de pietre ba şi de două rădăcini de la foşti pomi.Am luat o ruletă şi măsurând la centimetru, am găsit 20,60 m lungime si 11,35 m lăţime. adică o suprafaţă de aproape 234 de mp.   Bun, mi-am zis. Se putea şi mai rău. Apoi am luat un hârleţ din magazie şi am făcut câteva săpături ici colo. Pământul era cam cenuşiu şi la fiecare hârleţ am dezgropat 5-6 pietre. Asta se întâmpla prin luna Septembrie.

    După o matură gândire mi-am spus că am nevoie de uneltele mele pentru grădinărit, ca să nu fiu nevoit să de împrumut de la fanilie. După o vizită la “Curtea de fier” şi o sumară socoteală am constatat că buzunarul meu s-ar fi golit substanţial. Am intrat la  Café Mocca şi la o cafea şi un coniac mic 3 stele am început să gândesc intens. Şi  deodată mi-a venit ideea genială.

   În umătoarea Duminică m-am înfiinţat la Târgul de vechituri de la Obor, pe care am început să=l bat în lung şi în lat. După circa o oră, eram în posesia a două hârleţe, o lopată, o sapă şi o săpăligă, un târnăcop, o greblă, o stropitoare, un topor, şi la un cunoscut am arvunit două butoaie de plastic de 60 de litri. Totul m-a costat sub un sfert din preţul celor noi. Să nu mai spun că erau nişte unelte zdravene, făcute cu simţ de răspundere. Când am descins acasă cu arsenalul meu agricol, s-a iscat ceva senzaţie...

    În curte era o magazie destul de mare în care aveam un colţ pentru beleregele mele. Am reorganizat colţul şi am aranjat uneltele. Apoi am început să mă gândesc cum să încep lucrările de amenajare, destul de dificile datorită solului pietros. A doua zi la serviciu am găsit şi ideea salvatoare. Aveam un coleg sas, poreclit Motanul, care era complect sub papucul nevestei si era permanent cu buzunarele goale. Cum îi plăcea vinul, făcea orice pentru un kil-două.  L-am luat deoparte şi i-am spus:

- Motane, am nevoie de ajutor la grădină. Mă ajuţi? Am două sticloanţe cu vin a-ntâia. Dacă vrei sunt ale tale. Când a auzit de vin i-au  sticlit ochii şi a răspuns:

- Gata. Când începem?

- După tura de noapte.

    Dimineaţa după tura de noapte l-am dus la “Varice” şi l-am servit cu o cafea apoi am trecut drumul şi la un mic magazin deţinut de intreprinderea Sibiana, ne-am servit cu un iaurt şi un corn proaspăt.Ajunşi acasă i-am arătat locul şi am spus:

- Motane trebuie să săpăm să scoatem toate pietrele şi să le punem aici, deoparte. După vre-o patru ore, scosesem mai mult de patru roabe pline vârf cu pietre de toate mărimile şi o grămadă de buruieni, scoase cu rădăcină. Totuşi mai aveam de scos cam tot atâtea după socoteala mea. Numai că, fiind prea obosiţi am întrerupt şi l-am convins să continuăm a doua zi. Şi-a luat sticlele sub braţ şi a plecat în viteză. Uitându-mă după el, m-am gândit că după cele două sticle s-ar putea să nu-l văd în ziua următoare.

    A doua zi, pe la ora şapte aud soneria de la poartă. Mă uit pe geam şi-l văd pe Motan care îmi făcea semne cu mâna. Am coborât, i-am deschis şi-l întreb:

- Ce ai păţit de te-ai sculat aşa devreme? Te-a dat afară Lizeta? (Aşa o chema pe soţie).

-  Nuuu. Auzi ce faci cu pietrele scoase?

- Nimic. Trebuie să găsesc un loc să le arunc.

- Mi le dai mie? Am un prieten care îşi face o casă şi are nevoie de multe pietre. I-am spus de astea şi le vrea.

- Ţi le dau baiete, ţi le dau bucuros.

- Atunci să-i dăm zor că vrea să vină pe la amiază după ele. Îi dau telefon când suntem gata.

Măi să fie, îmi zic eu, ia uite cum se rezolvă problemele. Motanul îşi merită vinul. Şi pe cel care-l va primi de la prietenu’ cu casa…L-am dus în grădină şi s-a apucat imdiat de treabă cu o viteză uimitoare. Trebuie să fie al nabii de bun vinul ăla, m-am gândit eu. Pe la ora două, toată grădiniţa mea era săpată, grămada de pietre dispăruse iar buruienile putrezeau într-o groapă.

Acum chibzuiam cum să scap şi de cele două rădăcini de pom, cei drept nu prea groase, dar tot dificil de scos. Motanul săpase vre-o 40 de cm în jurul lor, dar erau mult mai adânci.

    La serviciu era un paznic de noapte cu care mă aveam bine. Avea o fată studentă la Bucureşti şi îi permiteam în tura de noapte să o sune la rudele unde locuia. Alţi colegi nu prea erau înţelegători.

Într-o seară l-am întrebat de unde aşi putea să fac rost de 2-3 care de pământ de pădure. Bineînţeles că m-a întrebat ce vreau sa fac cu el. I-am spus că am un petec de grădină cu pământ rău. A spus că se poate dar ar vrea să vadă şi el grădina mea. A doua zi dimineaţa am ieşit din tură şi l-am dus acasă. I-am arătat colţul meu de grădină. A luat pământ în palnă şi mi-a spus:

- D-ta ai dreptate. Pământul ăsta trebuie îmbunatăţit. Dar trebuie şi gunoit bine.

- Păi nu ştiu unde să găsesc un gunoi bun

- Pentru d-ta. îţi aduc eu un car de gunoi de la mine. Este purtrezit cât trebuie.

Normal că i-am mulţumit şi l-am întrebat cât mă costă.

- Gunoiul este gratis. Şi d-ta mă ajuţi, aşa că te ajut şi eu. Pentru pământ o sută ajunge. Trebuie să-i dau pădurarului să mă lase să iau ceva bun. Dar trebuie să scoţi din pământul ăsta cam de un lat de palmă şi în loc punem guoi şi pământ din cel bun. Mâine nu pot, dar poimâine dimineaţă aduc gunoiu’.

I-am arătat cele două rădăcini.

- Nu-i problemă, le scoatem cu calu’.

 Urc şi pun mâna pe telefon.

- Salut Motane, ce faci?

- Nimic. Cucoana-i la lucru şi fetele la şcoală.
- Mai ai din vinu’ ăla?
- Numa’ sticle goale…
- Ai vrea unele pline?
- Când să viu?

- Acu’ sau cel târziu mâine dimineaţă.

- Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Sar  pe “ţoaclă” şi în zece  minute-s la tine.

- OK. 

   Până la amiază scosesem tot pământul de un lat de palmă bun şi-l  făcusem grămadă. Desigur că am mai umplut şi o găleată plină cu  pietre.
- Trebuie să scăpăm şi de pământul ăsta îi zic Motanului.
- Îl duc eu cu roaba şi-l arunc lângă valea aia din parc.
Am uitat să spun, locuiam pe o stradă care dădea direct în parcul Sub Arini. Dimineţile nu era mai nimeni pe stradă.
Zis şi făcut, Motanul s-a achitat de treabă, eu i-am înmânat cele două sticloanţe şi a plecat călare pe “ţoaclă”…

    Peste câteva zile, primisem carul cu gunoi, apoi patru care pline cu pământ gras, de pădure. Amestecate bine am acoperit toată suprafaţa grădinii. Apoi am scos un oftat de uşurare. Asta fusese cea mai grea treabă. În continuare e floare la ureche, gândeam eu. Desigur că toată această vânzoleală n-a trecut neobservată de familie, cu toate că eu muncisem numai înainte de amiază, când restul lumii era la serviciu sau la şcoală. Într-o după amiază l-am surprins pe Marele Şef studiind gânditor lucrarea mea…

   După prima vizită la Târgul de vechituri, am luat obiceiul ca în fiecare Duminică liberă să merg în prospectare, poate mai pică ceva…

Astfel că m-am mai dotat cu vre-o douăzecu de pari frumoşi pentru roşii şi fasole, am mai găsit şi un mănunchi de ţăruşi ascuţiţi, ba de la o săsoaică bătrână am cumpărat un dispozitiv asemănător unui pieptene folositor la dat găuri pentru plantat arpagic.

Într-o Duminică, într-un colţ al târgului văd un chip care mi se părea cunoscut. Mă vede şi mă salută. Mă apropii şi îmi dau seama că este soţul unei femei de serviciu de la noi. Avea în faţă tot felul de lucruri din lemn, făcute de mâna lui. Scăunele, măsuţe, etajere, etc. Discutăm una alta şi văd şi ceva care mi-a atras privirea. Un gărduleţ din şipci frumos cioplite şi vopsit într-un verde prăzuliu. Îmi spune un preţ nici mic dar nici exagerat. În minte îmi vine o idee, să moară de ciudă Marele Şef.

- Auzi, eu am un petec de grădină şi m-ar interesa un gărduleţ în jurul ei, şi îi explic cum m-am făcut cu bucăţica de grădină.

- Păi  să-mi dai lungimea şi lăţimea şi ţi-l fac într-o săptămână.
Mă târguiesc un pic cu el, şi obţin un preţ mai mult decât acceptabil.
   Peste câteva zile, soţia lui vine, şi-mi spune că pot sa mă duc după “treaba aia”.  Abia am aşteptat să se termine tura şi m-am dus acasă la ei. Locuiau nu departe de servciul meu, în cartierrul Turnişor. Intru şi văd aşezat lângă peretele casei faimosul gărduleţ, bineînţeles făcut pe bucăţi, pentru uşurinţa transportului.

- Uite am făcut pe partea scurtă şi o portiţă. Dacă n-o vrei, scoţi balamalele şi rămâne gard.
- Cum să n-o vreau. Chiar îţi mulţumesc că te-ai gândit.
A doua zi m-am sculat cu noaptea-n cap si m-am apucat să montez gărduleţul. Din metru în metru, stâlpişorul de susţinere avea un ţăruş de vre-o 30 de cm, pentru fixare în sol. Am scos cei câţi-va pari de delimitare şi după vre-o oră, gărduleţul montat, îţi lua ochii. Avea o înăltime de 70 de cm, vopsit în acel verde prăzuliu dar şi o dungă verde închis înspre partea superioară.
Mi-am privit încântat opera. Petecul meu de grădină avea altă faţă!...
- Felicitări Vasile, aud o voce de peste gard. Vecinul Albu, privea opera mea.

- Cred că chiar vrei să-i faci în ciudă... N-aşa?...

După ce mă apucasem de amenajat, avusesem o discuţie cu vecinul şi ştia oarecum motivul. Fusese coleg de armată cu Marele Şef şi nu se sfia să-l ia la rost când îl auzea cum critica tot ce făceam.
    A doua zi când am plecat la serviciu, la poartă m-am întâlnit cu Marele Şef, care se uita cam ciudat la mine.
Cu toate că studiase tot ce făcusem, nu l-am auzit scoţănd nici-un cuvânt despre lucrarea mea. De altfel discuţiile între noi se limitau la puţine cuvine. Bună dimineaţa, Bună diminaţa. Ce mai faci?, Mulţumesc, bine. Serviciul merge? Merge. La revedere, La revedere.
   Odată eram în vizită la bunicii materni şi afară la intrare am văzut un teanc de cărţi. Le-am răsfoit şi mi s-au părut interesante. Întreb ce este cu ele şi bunica spune că erau de aruncat. Erau vechi şi făceau praf. Mă duc la bunicul şi întreb dacă pot să le iau eu.
- Iale pe toate că mă tot bate la cap bunicăta să o scap de ele..

Întors acasă, constat că erau câteva romane poliţiste din Colecţia de 15 Lei, alte câteva fascicule de călătorii şi aventuri şi un teanc mărişor de fascicule din Biblioteca Agricolă a Ziarului Universul, apărute prin anii `30-`40. Le-am pus în bibliotecă şi am uitat de ele. (Le am şi acum).

 Într-o zi, îmi amintesc de ele, le scot din colţul lor şi le iau la răsfoit. Câteva zile am citit numai de legumicultură, pomicultură, horticultură, dar şi de creşterea găinilor, raţelor, gâştelor, etc. Nu mi-a prins rău, aflând multe lucruri interesante de care habar n-aveam. Aşa am aflat despre mulcire şi avantajele ei. Cuvânt necunoscut pentru mine dar şi pentru majoritatea grădinarilor de atunci. Şi alte sfaturi de care peste ani se va face multă vorbire şi se va numi  permacultură.

 Legat de asta, îmi aduc aminte  că după ce primele plante din straturile mele au răsărit, am acoperit în jurul lor cu iarbă uscată. Faptul nu i-a scăpat Marelui Şef care m-a întrebat în zemflemea dacă le-am pus plapumă să nu sufere de frig... I-am răspuns că are dreptate. Treaba se întâmpla prin Aprilie sau Mai... A intrat la idei doar când a văzut că eu udam straturile destul de rar şi legumele mele erau mai mari şi mai frunoase ca ale lui.

    Luna Octombrie se apropia de sfârşit, aşa că am hotarât să plantez un strat cu usturoi. M-am dus la piaţă, am cumpărat două kilograme de usturoi oltenesc din acela uşor rozaliu. Am ales cei mai mari şi mai frumoşi căţei şi i-am pus în pământ. Înainte de prima  zăpadă am văzut că răsărise frumos. Am urmat sfaturile din cărţi şi am acoperita plantele cu un strat gros de iarbă uscată şi deasupra câteva crengi uscate ca protecţie la vânt şi am aşteptat să se facă primăvară.

Capitolul II

Fac o seră.

 

  

Aflu, că Dumnezeu aranjează lucrurile aşa cum vrea el.   Era prin luna Martie dacă îmi aduc bine aminte, când Marele Şef vine la mine şi spune:- Ştii locul ăla în care am plantat smeură? Desigur că ştiam.- Da şi n-a făcut decât câteva bobiţe şi alea amărâte.- Da. M-am hotărât să renunţ la ea şi cum locul mie nu-mi este de folos, dacă te interesează ţi-l dau ţie.

Am rămas uimit şi m-am gândit ce cursă îmi pune la cale,..

Văzând că ezit, spune:

- Nu-i grabă, dacă te hotărăşti să-mi spui.

După o matură gândire am hotărât să accept totuşi, chiar dacă ar fi apărut vre-o problemă...

    Ca să nu risc să crească tufele de smeură, mă apuc şi le smulg cu rădăcini cu tot şi descopăr solul care arăta cam la fel cu cel primit  prima dată. Mai smulg ceva buruieni, curăţ locul şi ca să nu răsară  altele, îl acopăr cu nişte rumeguş procurat pentru straturile mele. Mă gândeam ca evetual să plantez câţiva agrişi şi coacăzi sau vre-un vişin pitic. Cum timpul de plantare era trecut, am lăasat totul pentru  toamnă.

   La câteva străzi distanţă, locuia un fost coleg de armată şi de război al Marelui Şef, pe nume Varlam, dacă nu greşesc, care avea o seră şi producea răsaduri de roşii, un soi tradiţional românesc, nu ştiu nici acum cum se numea, dar care făcea nişte roşii mari, dungate langa vrej ici colo cu negru, cu un gust grozav si o productie pe măsură. Bineînţeles că am cumpărat şi eu de la el.

   Pe la începutul lunii Iunie, ceapa verde şi usturoiul verde,  crescuseră suficient ca să pot scoate zilnic pentru consum. Ridichile şi salata verde apăruseră încă pe la mijlocul lui Mai şi într-o asemenea cantitate că duceam şi la serviciu şi făceam cadouri colegilor. Roşiile mele se dezvoltau frumos, ajunseseră la o înălţime de peste un metru şi jumătatae, iar recolta se arăta a fi foarte bogată. La fel şi castraveţii a căror vreji se înălţau frunos pe un spalier. Castraveţii „inamicului” se târau pe jos şi ocupau o bună suprafaţă.  Castraveţii cultivaţi de mine erau din soiul românesc Cornişon, aveau gust minunat, spre deosebire de cei din ziua de azi (202...) hibrizi OMG de culoare verde-gri-murdar şi cu gust de dovleac. Mai aveam în grădină fasole căţărătoare, ardei iute şi câţi-va gogoşari. Desigur nu lipseau plantele aromatice. Cu rădăcinoasele cu excepţia a 4-5 pătrunjei pentru frunze,  nu mă obosisem, considerând că nu merită munca. Cât aveam eu nevoie puteam cumpăra de la piaţă. În colţul cel mai umbrit plantasem o tufă de rubarbă.

   Una peste alta aveam o recoltă de invidiat. Ceeace bănuiam că se şi întâmpla cu Marele Şef care de multe ori, observam cum compara recolta lui cu a mea, a  celui ce până cu un an în urmă era veşnic criticat pentru munca lui…  Recolta de roşii şi castraveţi era aşa de mare că începusem să aprovizionez colegii de serviciu.

   Prin luna Iulie observ la vecinii din stânga noastră, o vilă mare cu etaj, ceva mişcare mai neobişnuită. Câţi-va muncitori trebăluiau prin curte iar alţii aduceau nişte ferestre mari şi le sprijineau de gardul vecinului Albu. Observ că la etaj, se scoteau şi tocurile ferestrelor. Peste câteva minute îl văd pe vecinul Albu şi-l întreb ce se petrece.
- Celor de la etaj li sau dat locuinţe la bloc şi în locul lor se mută tovarăşul X, mare mahăr la Partid. Ştiam că vila fusese trecută în patrimoniul statului prin ’49-’50, proprietarul ei un sas bogat (Membru marcant GEG) rămăsese după război în Germania. Vila avea trei apartamente la parter şi trei la etaj. Deci mahărul ocupase tot spaţiul de la etaj.
- Şi de ce scoate ferestrele?
- Zice că pune unele noi, frumoase.
- Şi astea le aruncă?
- Habar n-am.
   Tot uitându-mă la fersetre imi vine o idee. Ies din curte şi intru la vecini şi întreb un muncitor:

- Bună ziua, ce faceţi cu ferestrele astea?
- Cred că le aruncăm, dar nu ştiu sigur. Dar mergi la etaj că acolo dai de tovarasul X şi întreabă-l.
Urc şi imediat îl reperez pe tovarăş, un tip înalt cu păr grizonat îmbrăcat într-un costum gri, elegant. Mi se părea vag cunoscut.
Dau bună ziua şi aştept să mi se adreseze.

După ce mai spune  câteva vorbe unui muncitor mai in vârstă, se întoarce spre mine:
- Buna ziua. Ce doreşti?
Îi explic că sunt vecinul din dreapta casei lui şi văzând ferestrele din curte demontate, m-am gândit să întreb dacă sunt de aruncat.
- Ce vrei să faci cu ele?
Îi expun pe scurt ideea mea.
Aaa, Îmi plac tinerii cu iniţiativă. Eşti membru de partid?
- Încă nu. Sunt utecist.
= Unde lucrezi?
Îi spun.
- Ai vre-o funcţie politică?
Presimt  ceva încurcături aşa că-i explic:
- Nu tovarăşe. Am serviciu de tură şi câte-odată sunt trimis în detaşare în interesul serviciului. Nu sunt potrivit pentru o funcţie de răspudere din  cauza timpului limitat.

- Am înţeles. Cine este secretarul vostru de partid?
- Tovarăşul Zidaru.
- Aaa îl cunosc. Un tovarăş de nădejde.
Cred şi eu îmi spun în gând, tov. Zidaru fost ucenic la Uzinele Griviţa, ilegalist, instructor de partid, etc.
Apoi tam-nesam se apucă să-mi ţină o lecţie politică despre cum trebuie să fie tineretul comunist, cum va fi viitorul de aur, etc. etc.
Îl ascult nemişcat şi mă întreb de soarta ferestrelor...
Apoi încheie:

- Să te pregăteşti să devii membru de partid. Avem nevoie de tovarăşi serioşi, devotaţi partidului..
    Se îndreptă spre o altă cameră, eu după el. Pe o măsuţă într-un colţ un telefon. Îl ridică, formează un număr.
- Salut tovarăşul Nicolae, la telefon tovarăşul X.

- Uite care este problema. Sunt la apartament. Ferestrele le aruncăm?
- ...
- Da aşa este cum spui, sunt vechi şi mâncate de carii. Bine, să trăieşti, ne vedem mâine la sediu.
- Tovarăşe, poţi să le iei. 
Apoi strigă:
- Tovarăşul Ilie!
- La ordin.
- Doi oameni să ducă toate ferestrele la tovarăşul vecin.
- Şi tocurile?

- Tot.
Îi mulţumesc frumos şi dau să plec.
- Spor la treabă tovarăşe. Şi nu uita munca politică este foarte importantă! Pregateştete asiduu să intri în partid!
- Am înţeles, să trăiţi.
Am plecat grăbit şi până am ieşit din curte am şi uitat sfaturile primite...

Şi aşa am umplut magazia cu ferestrele vechi. Cercetându-le cu atenţie, n-am găsit nici urmă de carii... Doar  câte-o foarte fină  crăpătură, ici colo şi desigur vopseaua roasă sau sărită. Nu mai spun cât am muncit să le şmirgheluiesc până au arătat ca noi.
   Desigur că de această dată a trebuit să-i expun Marelui Şef planurile mele. S-a uitat lung la mie, a dat din cap şi asta a fost tot. Abia după vre-o două zile m-a întrebat de unde îl cunosc pe tovarăşul X.

    Ca să nu mai lungesc vorba, cu ajutorul tâmplarului din Turnişor am construit o seră de 12 mp, de toată frumuseţea. Ramele ferestrelor proaspăt vopsite în aceiaşi culoare prăzulie, luceau în lumina soarelui. Am avut ceva de lucru întru-cât ferestrele mele asigurau o înălţime de doar 1,60m. Aşa că, cu autorul Motanului şi vinului „de Regiune Superior” am decopertat 50 cm de pământ, ca să asigur o înălţime acceptabilă. Pereţii săpăturii îi placasem cu nişte cărămizi vechi, aranjate vertical. Sera o aşezasem exact în locul smeurişului.

   Am dat fuga la prietenul tatei, i-am spus ce construisem şi că vreau să am ceva roşii şi castreaveţi pentru Crăciun. Fiind curios, a venit să vadă sera care i-a plăcut mult şi m-a felicitat pentru idee. Mi-a spus că pune şi el în seră pentru iarnă să aibă câteva roşii şi a zis că în Octombrie să mă duc să-mi dea câteva răsaduri. Mi-a oferit şi o serie de sfaturi pe care le-am notat conştiincios.
   Am apelat din nou la paznicul de la serviciu si am primit o căruţă cu pământ de pădure şi gunoi de grajd, pe  care amestecate bine l-am aşezat într-un cadru din lemn de lungimea serei şi înalt cam de 25 cm, rămânând un spaţiu de aproape un metru pentru acces în lungul serei.

     În una din vizitele mele la târgul de vechituri am cumpărat un vechi Primus din alamă, fabricat prin anii ‘30.  Adică o sobiţă care funcţiona cu petrol. M-am gândit că iarna ar fi bună pentru încălzit cât de cât sera. Petrolul nu era o problemă, se găsea din belşug şi foarte ieftin.
   Am frecat-o şi lustruit-o ca pe lampa lui Aladin, până a arătat ca nouă. Apoi am făcut în partea superioară un cadru metalic în care am aşezat câteva cărămizi din şamotă. Soba era gata, mai trebuia s-o încerc. Lucru care l-am făcut într-o dimineaţă de Octombrie. Temperatura afară era 12 gr., în seră cu uşa deschisă 14 gr., după ce am pus în funcţie sobiţa temperatura în nici o oră a urcat la 20 gr. După o altă oră 24 gr. Grozav, mi-am zis şi satisfăcut de munca mea, mi-am luat picioarele la spinare direct spre Café Mocca şi m-am cinstit cu o cafea cu frişcă şi un coniac Zarea, 3 stele…
    De Crăciun dar şi de Revelion am avut pe masă rosii, castraveti şi ceapă verde, aşezate pe un pat de salată verde. Musafirii au căscat ochii plăcut impresionaţi şi au ras tot, inclusiv frunzele de salată.

 Cam asta a fost povestea grădinarului de ocazie.

    Dacă cineva se întreabă dece am vorbit doar de “tovarăşul X”, fără nume, explicaţia este simplă. Fiul tovarăşului deţine şi în prezent o funcţie importantă în stat… La vremuri noi, tot noi...

 

- Sfârşit –